ISTORICUL HĂRŢILOR
Primele hărţi au fost făcute de babilonieni în jurul anului 2300 î.H., fiind realizate pe plăci de clei. Hărţi mai cuprinzătoare au fost găsite în China, fiind făcute pe mătase şi datând din sec. II î.H. Aptitudinea şi nevoia de a cartografia pare a fi universală. Una dintre cele mai interesante tipuri de hărţi primitive este harta marină din trestie construită de către locuitori Insulei Marshall din sudul Oceanului Pacific. Arta cartografierii a avut mari progrese in civilizaţiile Maya şi Inca, iar incaşii, încă din sec. XII d.H., au început să realizeze hărţi ale teritoriilor cucerite.
Se presupune că prima hartă care a reprezentat lumea cunoscută a fost făcută de filosoful grec Anaximandru, în sec. VI î.H. Avea formă circulară şi arăta teritoriile cunoscute ale lumii, grupate în jurul Mării Egee, fiind aflate în mijlocul hărţii si înconjurate de ocean.
Una dintre cele mai faimoase hărţi ale timpurilor clasice a fost făcută de către geograful grec Eratostene în jurul anului 200 î.H. Reprezenta lumea cunoscută de la Anglia, în nord-vest, până la gura de vărsare a râului Gange, în est, şi până la Libia, în sud. Aceasta hartă a fost prima care să aibă linii transversale paralele care să arate latitudini egale. Harta a avut, de asemeni, nişte meridiane, dar erau neregulat spaţiate.
În jurul anului 150 d.H., învăţatul alexandrian Ptolemeu a publicat hărţi geografice ale lumii, realizate de el, bineînţeles. Acestea erau primele hărţi care să utilizeze proiecţie conică precisă din punct de vedere matematic, deşi deţineau mai multe erori, cum ar fi proporţii excesive ale teritoriilor din Eurasia.
După căderea Imperiului Roman, cartografierea în Europa a încetat; astfel de hărţi au mai fost făcute de obicei de călugări, care adesea înfăţişau Terra incorect. Marinarii arabi, totuşi, au făcut şi utilizat hărţi marine foarte precise în aceeaşi perioadă. Geograful arab al-Idrisi a realizat o hartă a lumii în 1154. Începând aproximativ din sec. XIII, navigatorii din Marea Mediteraneană au făcut hărţi marine exacte, cu linii care arătau trasee între porturi importante. Aceste hărţi erau, de obicei, numite portolano. În sec. XV, copii ale hărţilor lui Ptolemeu au fost tipărite în Europa; pentru următoarele sute de ani aceste hărţi au exercitat o mare influenţă asupra cartografilor europeni.
O hartă făcută în 1507 de către Martin Waldseemüller, un cartograf german, a fost probabil prima care să poată folosi numele „America”, conform noilor teritorii transatlantice descoperite. Harta, tipărită pe 12 coli de hârtie diferite, a fost de asemenea prima care să separe în mod clar America de Sud şi Nord de Asia. În 1590, Abraham Ortelius, un cartograf flamand, a publicat primul atlas modern, Orbis Terrarum. Conţinea 70 de hărţi. În sec. XVI, mulţi alţi cartografi au făcut hărţi în care erau incorporate informaţii cât mai multe aduse de către navigatori şi exploratori. Gerardus Mercatur este cel care, totuşi, este recunoscut ca cel mai mare cartograf al Erei Descoperirilor.
Corectitudinea hărţilor apărute mai târziu a fost cu mult sporită datorită determinărilor mai precise ale latitudinii şi longitudinii şi mulţumită mărimii şi formei Pământului. Primele hărţi care să prezinte variaţii ale busolei au fost făcute în prima jumătate a sec. XVII, iar primele hărţi marine care să arate curenţii oceanului au fost realizate în jurul anului 1665. Până în sec. XVIII, principiile ştiinţifice ale cartografiei au fost dovedite şi majoritatea erorilor remarcabile implicau părţi neexplorate ale lumii.
Pe la sfârşitul sec. XVIII, cum forţa iniţială a explorării lumii era micşorată şi naţionalismul începuse să devină o forţă puternică, un număr de ţări europene au început să preia studii topografice naţionale detaliate. Completa studiere topografică a Franţei a fost publicată in 1793; măsura aproximativ 11 metri pe fiecare parte. Marea Britanie, Spania, Austria, Elveţia şi alte ţări au urmat după Franţa.
In Statele Unite, studiul geologic a fost organizat in 1879 pentru a face hărţi topografice la scară mare a întregii ţări. În 1891, Congresul Geografic Internaţional a propus cartografierea întregii lumi pe o scară de 1:1,000,000, o sarcină care încă rămâne să fie terminată. În sec. XX, cartografia a suferit o serie de inovaţii tehnice majore. Fotografierea aeriană a fost developată în timpul primului război mondial şi a fost mult utilizată în timpul celui de-al doilea război mondial în cartografie. Începând în 1966 cu lansarea satelitului Pageos, şi continuând